minte
- MÍNTE, minţi, s.f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înţelege; raţiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înţelept. ◊ Loc. adj. şi adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieşit din minţi = nebun; care şi-a pierdut cumpătul. A-şi ieşi din minţi = a înnebuni; a-şi pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecată normală, sănătoasă. A fi în toate minţile = a fi în deplinătatea facultăţilor mintale; a fi matur. A-şi pierde minţile (sau mintea) sau a nu fi în toate minţile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăţa pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-şi frământa mintea (sau minţile) = a se gândi mult, a-şi bate capul. A-şi aduna minţile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit şi nu mai ştie ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginaţie; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu minţile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenţia să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raţiona; înţelepciune, chibzuinţă. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) minţile acasă (sau la loc, la cap) sau a-şi băga minţile în cap = a deveni mai înţelept, mai chibzuit; a se cuminţi. A-şi pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau minţile) = a face pe cineva să-şi piardă judecata, să nu mai ştie ce face. A scoate pe cineva din minţi = a) a face pe cineva să-şi piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligenţă, isteţime, iscusinţă. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneţii). La mintea omului (sau a cocoşului) = uşor de înţeles, clar. 3. Imaginaţie, fantezie. – Lat. mens, -ntis.
- Sinonime: MÍNTE s. v. carte, cultură, cunoştinţe, instrucţie, învăţătură, pregătire, studii.
- Sinonime: MÍNTE s. 1. gând, raţiune. (Când cu ~ n-ai gândit.) 2. deşteptăciune, intelect v. inteligenţă. 3. cuget, gândire, intelect, judecată, raţiune, spirit. (Operă a ~ţii.) 4. v. judecată. 5. judecată, raţiune, (rar) cunoştinţă, (pop. şi fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală n-ar fi făcut asta.) 6. judecată, raţionament, raţiune, (înv.) socoată, socoteală, socotinţă. (Iată o ~ sănătoasă!) 7. v. chibzuială. 8. v. amintire.
- Ortografie: mínte s. f., g.-d. art. mínţii; pl. minţi
Exemple pentru minte
- Ţine minte asta!
- Ţine minte ce-ţi spun!
- Ţine minte ceea ce-ţi spun!
- Ţine minte cuvintele mele!
- Faptul că minte chiar mă irită.
- Nu-l pot face să ţină minte asta.
- Omul promite multe, dar ţine minte puţine.
- Prea multă minte strică.
- O minte este o reţea vastă de procese care interacţionează. (Ben Goertzel)
» mai multe citate despre minte...
Acest site este bazat pe Lexica © 2004-2025 Lucian Velea
Pe această pagină se găsesc şi informaţii puse la dispoziţie de DEX online şi Citatepedia